Pentru ca suntem atat de destepti, parintii mei si cu mine avem capacitatea de a vedea prin oameni, ca si cand acestia ar fi facuti dintr-un plastic tare, transparent. Stim cum arata dezbracati si putem vedea ritmul disperat in care le functioneaza inimile, sufletele si intestinele. Daca cineva vine la mine si zice: „Hei, care mai e treaba, uriasule?“, eu pot deja sa simt cat este de invidios si ce eforturi face sa-mi intre in gratii, folosind niste tactici atat de primitive si de uzate ca-mi intoarce stomacul pe dos. Auzi, care mai e treaba! Habar nu au de nimic legat de mine sau de stilul meu de viata; si lumea, vedeti voi, e plina de astfel de oameni.
DAVID SEDARIS
Sunt aproape 10 ani de cand am ascultat pentru prima oara o poveste de David Sedaris si tin minte ca m-am oprit din ce faceam pentru ca nu mai auzisem niciodata o astfel de voce. Nu ma refer la glas, desi e la fel de inconfundabil, cat la vocea naratiunii, o impletire nepereche intre dulce si amarui, intre autoironie si vulnerabilitate. E vocea unui om care te invita sa te asezi langa el si sa calatoriti impreuna prin viata, plini de uimire. Eseurile lui Sedaris sunt despre nimicurile prin care trecem cu totii – familie, relatii, momente stranii prin aeroporturi si cafenele –, dar si despre cum aceste nimicuri sunt de fapt totul.
Cristian Lupsa, editor Decat o Revista
Din liceu n-am mai ras de unul singur in public. Nu pentru ca as fi un sobru, ci din cauza cinismului - defect profesional de jurnalist. Pana ce am cumparat o carte de Sedaris dintr-un aeroport. si am inceput sa rad. Un ras fin, autoironic, cu alinturi antropologice. Un ras din care si inveti. Vecinul din avion m-a intrebat de ce rad. I-am dat sa citeasca. La sosire a intrat in prima librarie si a cumparat un Sedaris.
